Doliul se poartă în privire

Am intrat în centrul pentru refugiați încercând să nu fac zgomot. Îmi imaginam cum oamenii sunt osteniți de lungul drum parcurs până în Romania,  însă cum am deschis ușa am fost întâmpinată de glasuri vesele și râsete de copii. Un mic unicorn colorat, în jur de 3 ani, grăsuț, cu păr blond, codițe și cei mai albaștri ochi mi-a sărit în față, cântând un cântecel vesel, din care nu înțelegeam niciun cuvânt. Spun unicorn, pentru că fetița era îmbrăcată într-un costum de unicorn. În urma ei venea zâmbind, bunica, o doamna frumoasă, delicata, cocheta chiar, în contrast parcă cu privirea de o tristețe cutremurătoare, tristețe pe care am să o revăd ulterior în ochii tuturor refugiaților. M-am gândit apoi că “tristețe” este un cuvânt mult prea mic și neînsemnat pentru a descrie exact ce spun ochii lor. Este amărăciune, este agonie, este jale, este DOLIU. Un doliu fără alinare pe care refugiații îl simt pentru pierderea vieții lor, așa cum o știau, a unei țări, acum distruse, lăsată în urmă, sub fum, a orașelor șterse, efectiv, de pe hartă și a oamenilor dragi, care fie au rămas în urmă, fie nu mai sunt. Soțul doamnei a rămas în Ucraina, alături de fratele ce nu se poate deplasa.

Le este greu să ne povestească spaima și ororile prin care au trecut. Unele vin chiar din epicentrul războiului. Și nu pentru că nu ar dori să povestească, ci pentru că bariera limbii le împiedică să ne împărtășească verbal durerea. Dar aceasta este evidentă, nu este nevoie de cuvinte, este așternută în ochii lor îngrijorați și plânși, cu cearcăne adânci. Își găsesc încă puterea de a zâmbi, o fac pentru copii. Cele mai multe, pentru copii au și plecat, copiii sunt cei care le dau forță pentru a merge mai departe.

Gândul mi-a zburat o clipa la copiii mei, care se află în siguranță, acasă, cum nu i-am lăsat să joace un joc care mi s-a părut mie prea violent sau să vadă un film care i-ar putea afecta emoțional.  Cât de ridicol pare acum, cât de absurd, cât de nedrept, când aceste femei trebuie să își protejeze copiii de un război real, de tragedii și orori pe care nici mințile adulților nu le pot concepe. Cum îi explici copilului că afară cad bombe? Că oamenii sunt omorați în mijlocul străzii sau în timp ce stau la coadă, să cumpere pâine? Că bunicul a fost omorât, că nu mai au casa pentru că a fost distrusă de bombardamente, că tata trebuie să rămână în urmă și să apere țara și că plânge pentru că ar putea fi ultima oară când vă vedeți?

Raluca, coordonatoarea centrului, a devenit persoana lor de încredere, cea pe care știu că se pot baza, cea care le oferă confort și alinare, atât cât se poate, chiar dacă nici ea nu cunoaște limba lor. A învățat câteva cuvinte în ucraineana, au învățat și cei mici câteva cuvinte în engleza, în rest, o salvează tehnologia și singura tânără refugiata care știe puțin mai multă engleză.

Mama unicornului cel mic este tânără și la fel de frumoasa că fiica și că mama ei. Trei generații de femei frumoase și puternice. Este veselă când este în preajma fetiței. Râde, o gâdilă pe cea mică, se joacă cu ea și cu cealaltă fetită de aceeași vârstă, refugiată și ea. La etaj, este amenajat un loc de joacă. Tocmai au primit un nou set de jucării, o bucătărioară și sunt foarte entuziasmate.

În timpul acesta, bunica iese în curte pentru a fuma o țigară. Pleacă zâmbind de lângă noi, însă în momentul în care iese afara și crede că nimeni nu o poate vedea, începe să plângă lacrimi amare, care se preling calm și neostenit pe obraji. Încerc să mă pun în locul ei, să îmi imaginez că as fi obligată să îmi las soțul, rudele acasă, când acasă se transforma în loc de moarte, nu loc de siguranță, să fug într-o țară străină, unde nu cunosc pe nimeni și nu știu ce se va întâmpla cu mine. Mă cutremur. Mi-aș dori să o îmbrățișez și să îi spun că totul va fi bine, dar nu am certitudine asta și nici nu o pot îmbrățișa, pentru sunt doar un străin cu un aparat de fotografiat.

Raluca vine lângă mine și îmi spune că doamna plânge mereu, inconsolabil, zi și noapte. Apoi o vad cum își stinge țigara, își șterge lacrimile și intră în casă. Raluca face ceea ce eu nu aș fi putut, o îmbrățișează strâns, o mângâie pe față și păr, un gest intim, tandru, ce vorbește despre cât de apropiată le-a devenit în cele câteva săptămâni, de când au ajuns la FARA. Ochii doamnei se umplu din nou cu lacrimi, dar de data aceasta reușește să le controleze. Doar cearcănele adânci și ochii umflați vorbesc încă despre acele multele nopți petrecute în lacrimi și despre teama profundă pe care o simte pentru cei dragi.

Doliul nu se poartă doar pe haine, el se poartă în privire, adânc îngropat în trăsăturile înăsprite de suferință și niciun zâmbet de pe lume nu-l poate ascunde.